Unitatea reglementarea legală a muncii se manifestă în faptul că conținutul legislației muncii are reguli generale care stipulează principiile generale ale reglementării legale a muncii a tuturor, fără excepție, lucrătorilor și angajatorilor. Printre acestea se numără în primul rând, reglementarea principiilor derivate din conținutul art. 2 din RF LC. Drepturile și obligațiile de bază ale angajaților și angajatorilor sunt definite la art. Art. 21, 22 din Codul muncii. Aceste reguli sunt de natură generală, aplicabilă în toate situațiile legate de punerea în aplicare a surselor dreptului muncii. În virtutea a ceea ce le oferă unitate în reglementarea relațiilor, fac obiectul dreptului muncii.
Pe de altă parte, există reguli speciale, care sunt menite să reflecte specificul muncii a lucrătorilor individuali sau curgătoare, în condițiile speciale. Aceste standarde oferă diferențierea în reglementarea relațiilor incluse în obiectul dreptului muncii. Există trei tipuri de standarde menite să asigure diferențierea în reglementarea legală a muncii. În primul rând, se poate identifica dispoziții care oferă mai mult în comparație cu generale beneficiile legislației muncii. Aceste standarde pot apărea la diferite niveluri de reglementare legală a muncii: federal, intersectorial, sectorial, regional, local, locale. Furnizarea de beneficii suplimentare care nu intră în conflict cu legislația forță juridică superioară, deoarece drepturile și libertățile omului și cetățeanului a declarat cea mai mare valoare, care este sensul autorităților publice și locale de auto-guvernare și justiție trebuie să fie asigurată.
În al doilea rând, printre normele care asigură diferențierea reglementării muncii, să aloce reguli pentru a se adapta la particularitățile dispozițiilor generale de angajare. Acest tip de norme menite să asigure adaptarea normelor comune la particularitățile muncii. Aceste norme ar trebui să includă dispoziții privind stabilirea înregistrării rezumat al programului de lucru, care sunt concepute pentru a se asigura că durata totală a timpului de lucru pentru perioada de înregistrare, adică, să se adapteze la caracteristicile ratei generale de ocupare. Aceste standarde nu sunt în restricțiile sale conținutul drepturilor și libertăților omului și cetățeanului din lumea muncii. Prin urmare, ele pot fi, de asemenea, create la diferite niveluri de reglementare legală a muncii.
Cele de mai sus Clasificarea normelor și standardelor destinate să asigure o diferențiere la reglementarea legală a muncii comune, evident nu numai în termenii oficiali ai surselor de dreptul muncii, ci și pentru materializarea lor în relațiile concrete, care se transforma astfel într-o relație. Punerea în aplicare a drepturilor de muncă realizate în funcție de voința reprezentanților angajatorului. La rândul său, reprezentanți ai angajatorului au un interes direct în limitarea drepturilor și libertăților de muncă. Prin urmare, în practică, cele mai multe ori apar și reguli se aplică această limită drepturile și libertățile prevăzute în instrumentele internaționale TKRumyniyai asupra forței de muncă. În timp ce normele de stabilire beneficii suplimentare angajaților, utilizate mult mai puțin frecvent. Reprezentanții angajatorului este profitabilă nu îndeplinește normele care oferă beneficii suplimentare pentru lucrători. În virtutea a ceea ce aceste reguli nu merg drumul de la formal la expresia materială. În această privință, trebuie să se constate că statul nu respectă obligația constituțională de a proteja drepturile și libertățile omului și cetățeanului în lumea muncii.
Manual „Dreptul muncii în România“ Mironov VI
Rata și Spune-le prietenilor