Un pasaj ce caracterizează spațiul Afine
Dolokhov a spus că cazacii se temeau doar de retardat ca el a fost un prieten, dar că grupuri mari de cazaci, probabil, nu îndrăznesc să atace, a adăugat el întrebător. Nimeni nu a răspuns.
"Ei bine, acum va pleca", se gîndi Petya pentru o clipă, stînd în fața focului și ascultînd conversația lui.
Dar Dolohov a început din nou să înceapă să vorbească și a întrebat direct câte persoane aveau în batalion, câte batalioane, cât de mulți prizonieri. Întrebându-se despre rușii capturați care erau cu detașamentul lor, Dolochov a spus:
- La vilaine afaire de antrenor ces cadavres apres soi. mieux Vaudrait fusiller cette canaille, [Un lucru rău pentru a trage în spatele sine cadavrele. Ar fi mai bine pentru a trage pe nenorocit] -. Și a râs tare râs atât de ciudat că Petia crezut că francezii știa la înșelăciune, și a luat involuntar un pas înapoi de la foc. Nimeni nu a răspuns la cuvintele și râs Dolokhov, și un ofițer francez, care nu a putut vedea (mințea, înfășurat lui mantaua) a crescut și îi șopti ceva cuiva. Dolokhov sa ridicat și la chemat pe soldat cu caii.
"Vor fi hrăniți caii sau nu?" Credeau că Petya se apropia involuntar de Dolochov.
Caii erau serviți.
- Bonjour, messieurs, [Aici: rămas bun, domnilor] - a spus Dolochov.
Petya a vrut să spună bonsoir [seara bună] și nu a putut termina cuvintele. Ofițerii vorbeau într-o șoaptă între ei. Dolokhov a stat mult timp pe un cal care nu stătea; apoi a ieșit din poarta. Petya se îndrepta lângă el, dorește și nu îndrăznește să se uite înapoi pentru a vedea dacă francezii alergau sau nu îi urmau.
După ce a părăsit drumul, Dolochov nu sa întors pe teren, ci în sat. Într-un loc, se opri, ascultând.
- Ai auzit? El a spus.
Petya a recunoscut sunetele vocii ruse, a văzut la incendii figurile întunecate ale prizonierilor ruși. Du-te jos la podul Petia și Dolokhov mers ceas, care, fără să spună un cuvânt, el a mers întunecat peste pod, și a intrat în râpă, unde cazacii așteptat.
"Ei bine, acum, la revedere." Spune-i lui Denisov că în zori, la prima lovitură ", a spus Dolochov și a vrut să meargă, dar Petya ia luat mâna.
- Nu! El a strigat: "Sunteți un astfel de erou." Oh, cât de frumos! Cât de bine! Cum te iubesc.
- Bine, bine, spuse Dolokhov, dar Petya nu la lăsat să plece, iar în întuneric Dolochov se gândi că Petya se înclină spre el. Voia să se sărute. Dolokhov la sărutat, a râs și, întorcându-și calul, a dispărut în întuneric.
X
Revenind la gardă, Petya la găsit pe Denisov în pasaj. Denisov, în emoție, neliniște și supărare față de sine, că la lăsat pe Petya afară, îl aștepta.
"Multumesc lui Dumnezeu!" A strigat. "Ei bine, mulțumesc lui Dumnezeu!" Repetă el, ascultând povestea entuziastă a lui Petya. "Și să te iau, nu am dormit din cauza ta!" A spus Denisov. "Ei bine, mulțumesc lui Dumnezeu, acum, du-te la culcare." Încă udg'emnem la utg'a.
- Da ... Nu, zise Petya. "Nu vreau să dorm încă." Da, mă cunosc, dacă adorm eu, sa terminat. Și apoi m-am obișnuit să nu dorm înaintea bătăliei.
Petya stătea de ceva timp în colibă, reținându-și fericit detaliile călătoriei și imaginându-și viu ce se va întâmpla mâine. Apoi, observând că Denisov a adormit, sa ridicat și sa dus în curte.
Era încă destul de întunecată. Ploaia a trecut, dar picăturile au căzut încă din copaci. Lângă gardă se aflau figurile neagră ale colibelor cazaci și ale cailor conectați împreună. Doi vagabonzi zburau în spatele colibei, cu cai în picioare și un incendiu aprins în râpă. Cazacii și husari nu toate somn: ceva care ar putea fi auzit, împreună cu sunetul picăturilor de apă și sunetul de mestecat cailor dragi, șoptite, ca și în cazul în care șoptind voci.
Petya a plecat de pe verandă, sa uitat în jur în întuneric și sa dus la vagoane. Cineva sforăise sub vagoane și în jurul lor stăteau, trăgând ovăz, cai înșiși. În întuneric, Petya și-a recunoscut calul, pe care la numit Karabah, deși era un cal Mic rusesc, și sa apropiat de ea.
"Ei bine, Karabah, vom servi mâine", a spus el, mușcând nările și sărută-o.
- Ce, domnule, esti treaz? A spus ca cazacul, care stătea sub vagon.
- Nu; dar ... Likhachev, se pare că te sună? La urma urmei, tocmai am sosit. Am mers la francezi. - Și Petya ia povestit în detaliu cazacului nu numai călătoria lui, ci și de ce a mers și de ce crede că e mai bine să riscă viața decât să o facă la întâmplare pe Lazăr.
- Ei bine, vor spune, spuse cazacul.
- Nu, eu sunt obișnuit cu asta, răspunse Petya. - Și ce, ardeți în arme nu ați ofensat? Am adus cu mine. Nu este necesar? Luați-o.
Cazul se înclină din vagoane pentru a se uita cu atenție la Petya.
- Pentru că sunt obișnuit să fac totul cu atenție, spuse Petya. "Unii dintre ei nu se pregătesc, ei regret." Nu-mi place asta.
- Asta-i sigur, spuse cazacul.
"Iată ce vă rog, draga mea, să-mi ascuțiți Sabia; blunt ... (dar Petya era frică să mintă) nu fusese niciodată ascuțită. Pot să fac asta?
- De ce, poți.
Likhachev se ridică, scormonind în pachete, iar Petya auzit în curând sunetul de oțel înfruntat de bara. Se urcă pe vagon și se așeză la marginea acestuia. Cazacul și-a strâns sabia sub vagon.
- Ei bine, dorm bine? A spus Petya.
"Cine doarme și cine este așa?".
"Ei bine, ce-i băiat?"
Instrumente personale
