Spre deosebire de HBV, în diagnosticul căruia sunt luați în considerare markerii antigenici și de anticorpi, numai anticorpii sunt prinși cu HCV prin ELISA. Antigenii HCV, dacă ajung în sânge, sunt în cantități care practic nu sunt capturate. Antigenii HCV pot fi detectați în biopsii hepatice utilizând metode imunohistochimice de investigare. Acest lucru limitează semnificativ capacitatea de a evalua cursul și activitatea procesului infecțios.
Recent, au existat indicii privind o nouă abordare a indicării antigenilor VHC din sânge. Prima etapă este eliberarea antigenelor din structurile celulare prin liza serică, a doua este captarea antigenilor cu anticorpi monoclonali specifici. Introducerea acestei metode în practica clinică are scopul de a îmbogăți substanțial posibilitățile de diagnosticare și control în cursul VHC.
Se formează anticorpi pentru fiecare dintre proteinele virale situate în regiunea structurală și ne-structurală a VHC. Aceasta determină specificitatea lor inegală și, în consecință, valoarea diferită de informare diagnostică a indicației. Pentru screening-ul anti-HCV, se folosește metoda ELISA și, ca test de confirmare, metoda imunoblot (RIBA). Primul sistem de testare bazat pe indicarea anticorpilor la C-100-3 din ELISA a devenit rapid răspândit în practica clinică, epidemiologică, în selecția donatorilor. Cu toate acestea, a permis captarea anticorpilor în zonă, care caracterizează numai 12% din poliproteina virale și exclusiv în regiunea nestructurală (NS3, NS4). În plus, antigenul C-100-3 recombinant artificial nu coincide complet cu proteinele virale naturale, ceea ce determină imunogenitatea sa slabă.
Anticorpii la proteina C (nucleul Ag) cu ajutorul antigenului C-100-3 nu sunt detectați deloc. Toate această indicație predeterminată scăzută specificitate anti-HCV și un număr mare de rezultate fals negative, în special în faza cronică HCV. La pacienții cu hipergamaglobulinemie severă, dimpotrivă, testul C-100-3 dă adesea rezultate fals pozitive. Când anticorpul care indică la C-100-3 anumite dificultăți apar în rezolvarea problemei de diagnostic diferențial VHC cronic cu hepatită autoimună, crioglobulinemia, colagenozelor.
Sistemele de testare din cea de-a doua generație permit captarea anticorpilor la proteine în diferite zone ale genomului, nu numai nestructurale, ci și regiuni structurale. Avantajul lor a fost în primul rând o specificitate ridicată, precum și posibilitatea unei reprezentări mai complete a spectrului antigenic al VHC. Utilizarea sistemelor de testare din a doua generație a permis îmbunătățirea semnificativă a selecției donatorilor și reducerea amenințării de dezvoltare a VHC post-transdiffluziv.
În același timp, și cu utilizarea sistemelor de testare din a doua generație, sunt posibile rezultate fals negative, în special la pacienții cu genotipuri VHC neobișnuite pentru această regiune. Cele mai avansate sisteme de testare sunt generația a treia.
Informativitatea studiilor este semnificativ crescută atunci când spectrul larg de anti-HCV este evaluat în mod cuprinzător, în mod necesar în condiții de control dinamic. Un astfel de sistem de observare permite identificarea modificărilor în raportul anticorpilor cu diferite antigene VHC. În plus, evaluarea rezultatelor studiilor de o singură dată nu este întotdeauna convingătoare având în vedere posibilitatea așa-numitei faze "fereastră". Această abordare, în particular, a fost deosebit de importantă pentru a distinge faza acută a VHC de cronică.
În faza latentă, clasa IgM anti-HCV nu este practic detectată. Acestea reapar în timpul exacerbărilor, în majoritate în combinație cu creșterea ALT. Trebuie menționat faptul că în cazul infecției cu VHC, controlul dinamic al ALT completează în mod semnificativ evaluarea dinamicii anti-VHC și este un criteriu important pentru caracterizarea cursului bolii.
Definiția ARN-ului VHC din sânge este denumită "standardul de aur" pentru diagnosticarea și diferențierea diferitelor variante ale fluxului VHC. Numai pe baza definiției ARN-ului VHC, a devenit posibilă genotiparea virusului, ceea ce a dus la o creștere semnificativă a valorii informative a studiului de laborator al pacienților.
În faza acută a hepatitei, ARN este detectat în sânge în 1-2 săptămâni după infectare, adică cu mult înainte de apariția anti-HCV. Cu un flux suplimentar, a fost observată o corelație directă a detectării ARN-ului HCV și a detectării IgM anti-HCV. Sa constatat că, cu un conținut ridicat de ARN-VHC în serul de sânge, acesta se găsește în cea mai mare parte în probele de biopsie hepatică. Controlul dinamic foarte informativ pentru ARN-VHC, permițând deja fază latentă de infecție, de multe ori, în absența anti-HCV, prezice cronice cu VHC.