Dedicat târziu bunicul.
De ce mi-ai lăsa așa fără a spune nimic?
De ce sunt eu din nou, ca un rătăcit, simt de primăvară?
Am folosit pentru a trăi, prietenul meu, ar trebui să trăiască cel puțin până în luna mai.
Tu să-mi citesc doar rezultatul am plecat capitole.
De ce te-ai dus, lăsând un buchet de pe banca de rezerve?
Nu vrei să mă uit, bine, eu nu, și chiar mai mult.
Soarele apune si a fost incredibil de rece,
focul nostru moare, lăsând doar o mică țeapă.
De ce sunt toate aici, în negru, și ești într-o rochie albă, cu un voal?
Ești ca un înger printre această mulțime madding rece.
M-ai sufla departe, departe de întuneric teribil de noapte,
În cazul în care atât de mult timp miroase unele fum nevăzute.
De ce toată lumea plânge aici, și trecând în liniște de,
Și pe fața buzelor tale stacojie, ca și în cazul în care din zăpadă?
Ea nu ține de cald, nici blană pelerina.
Ieși afară! De ce nu te-ai dus departe?!
De ce ai plecat fără a spune nimic la despărțire?
Doar Viraj stânga la poalele dale de piatră,
Care prevăd doar că „nimeni nu a uitat niciodată“
lăsând speranță pentru cel mai bun, ca o pedeapsă.
De ce nu merge să accepte și să trăiască ca mai înainte?
În cazul în care nu a fost în această zi, în ziua întâlnirii noastre,
Înlocuiți că nu putem și chiar nimic.
Și la egal la egal în întuneric, încercăm să trăim numai în speranță.
Numai în speranța că o zi, după întoarcerea acasă,
Pe prag, ne întâlnim toți cei care cer vizor.
Este ca și cum în cazul în care, pătură favoritul nostru vechi
Sa dovedit pe noi și noi port de perete.
Încearcă să nu plânge, nu a alerga afară de cercul de obicei,
Încercați să trăiască numai tot ceea ce este în această lume, știind,
De ce mi-ai lăsa așa fără a spune nimic.
De obicei liniște. și așa mai departe infinit de mult.