Conceptul de depozitar al tratatelor internaționale.
Depozitarul tratatelor internaționale joacă un rol procedural important în ceea ce privește funcționarea acordurilor internaționale, în special tratatele multilaterale, și este responsabil de păstrarea documentelor originale. La sfârșitul secolului al XIX-lea, statele au început să înlocuiască schimbul de instrumente de ratificare între toți semnatarii unui document, o practică mult mai simplă de a depune astfel de documente într-un singur loc. În funcție de dorințele părților contractante, depozitarul central desemnează, de obicei, fie Ministerul Afacerilor Externe al statului negociabil, fie Secretarul general al Societății Națiunilor și mai târziu Organizația Națiunilor Unite. Astăzi, este o practică obișnuită să se desemneze un tratat internațional drept depozitar sau organism competent al unei organizații internaționale sau un stat sub auspiciile căruia este convocată o conferință pentru a negocia un anumit document.
Funcțiile și competența depozitarului tratatelor internaționale.
Ca depozitar al unui tratat internațional, unul sau mai multe state, o organizație internațională, directorul unei astfel de organizații (Convenția de la Viena, articolul 76.1) sau orice alt organism poate acționa. Funcțiile depozitarului tratatului sunt de natură internațională, iar în îndeplinirea funcțiilor sale, depozitarul este obligat să acționeze imparțial (Convenția de la Viena, articolul 76.2).
Problema competenței depozitarului de a examina cererile referitoare la tratat, în special de aderare și de rezervare, face obiectul unei discuții separate. De exemplu, verificarea faptului că un document este în ordine și în forma corectă nu poate fi întotdeauna separat de chestiuni independente, cum ar fi permisitatea conținutului acestei rezerve sau capacitatea juridică a subiectului de a respecta prevederile tratatului.
Una dintre problemele discutabile a fost problema măsurii în care primirea documentului de către depozitar poate fi identificată odată cu primirea acestuia de către statele interesate. Vederea predominantă pare să se fierbe la faptul că depozitarul unui tratat internațional nu poate fi considerat un agent comun al părților. Conform Convenției de la Viena, declarația se consideră a fi făcută după primirea ei de către depozitar; de exemplu, consimțământul unui stat de a fi obligat printr-un tratat este considerat stabilit, deoarece poate fi o condiție pentru intrarea în vigoare a întregului tratat (Convenția de la Viena, articolele 24.4, 16 și 78.b). Notificarea nu va fi considerată primită de statul pentru care a fost destinat, până când acesta este informat de către depozitar (Convenția de la Viena, articolul 78.c).