Poemul "Doisprezece" este una dintre cele mai puternice și mai moderne lucrări ale poeziei ruse de la începutul secolului XX. Acesta este un jurnal imparțial și obiectiv al evenimentelor revoluționare. Lucrarea se bazează pe lupta dintre vechiul și noul, lupta celor două "lumi".
Poetul reprezintă creația în revoluție și nu pentru distrugere. Ea atrage poezia revoluției, dar înspăimântă răzvrătirea rusească, de care Pushkin a fost atât de frică.
Poezia "Doisprezece" este construită pe contraste: "Seara neagră. Zăpadă albă. Vânt, vânt! "Contrastând în chipul său" burghez la răscruce de drum "," nebunesc coleg pop "și mergând" doisprezece oameni ".
Nimic nu poate rezista elementelor revoluției poporului. Dar creația este mai dificilă decât distrugerea. Conflictul moral și estetic al poeziei este o ciocnire a binelui și a răului, a viitorului și a trecutului în oamenii înșiși, în percepția lor asupra lumii.
Prin urmare, percepția sa despre revoluție ca retribuție în lumea veche. Revoluția este retribuția la fosta clasă dominantă, divorțată de oamenii intelectualității, rafinată, "curată", în mare parte de cultura elitistă, a cărui actor și creator el însuși era.
Alexander Blok a mers mult de la poetul de cameră, care a cântat "un nor roz roz de vise" și "un războinic dulce", "îmbrăcat în argint", creatorului poeziei "Cei doisprezece". Cu mare forță acest poem a exprimat o "muzică de distrugere" teribilă și a dorit o altă muzică, muzica "noului secol" care "se va ridica printre toate generațiile nefericite".
Revoluția Blok-ului este bună și corectă. Cel puțin A. Blok vrea să creadă în acest lucru:
Un pas ușor al celor de mai sus,
Crăciun,
În coroana albă de trandafiri -
Înainte este Isus Hristos.
Ultima frază explică pe deplin triumful revoluționar din înțelegerea creștină a poetului. La sfârșitul poeziei, nu vedem o "gollyba", ci un popor revoluționar, mergând spre viitor "printr-un pas puternic". Și Hristos îl conduce.