Ieri un interesant opinie citit: spune, în versete nu are sens. Spui că ai citit totul atât de frumos și apoi nu ai nimic de reținut. Se poate, desigur, susține că o persoană se referă pur și simplu la cei care nu sunt capabili să perceapă un ritm, împărțiți în perioade regulate și cel mai adesea ținute împreună prin sunete repetate la anumite intervale prin sunete.
Dar mai există încă un adevăr în cuvintele sale. Aici există poezii pe care le puteți relua cu proza și vedeți în ele întregul abis al filozofiei sau ironiei sau cunoașterii naturii umane. Și sunt acelea în care toate cuvintele vizează provocarea sentimentelor. Și ceea ce este cel mai interesant este faptul că cele mai misterioase, în ele cuvinte pot deveni deja depășite, iar realitățile sunt cele care nu mai există și s-au născut sentimente.
Aceasta, de exemplu, sună ca un retelling?
Ce stai tu, îndoiți sub viscoză, arțar înghețat și căzut? Fie că ați văzut ceva, fie că ați auzit ceva, ca și cum ați ieșit la o plimbare prin sat. Și sa înecat în zăpadă, înghețându-i piciorul, ca un paznic beat, care ieșise pe drum.
Văd, chiar și cuvintele rămase aproape la fel.
Da, munca minunată este poezia. E ca și cum ai face un zmeu. Un fel de hârtie lipită și un șnur. Da, chiar și vântul. Aici, probabil, în vânt toate și puterea, în versuri, și într-un zmeu.
Ieri, vântul nu era potrivit. Prin urmare, am ieșit în câmp deschis, am desfăcut coada, am îndreptat plăcile și am început să alerg în jur și în jur. Nu, timp de două minute șarpele a urcat, dar numai două minute. Dar am vrut mult timp. Vroiam sa simt lacrima din mainile cordonului, caci acolo, deasupra, ceva trage si iese, vroiam sa simt zborul. Printr-un fir strâmt și în inimă, ca și cum tu arunci, și nu un șarpe.
Acesta este sensul poeziei, într-un fir puternic care trece prin sufletul omului și se ridică. Doar unii oameni nu pot rula acest șarpe în zbor. Dar nu e vina șarpelui.