De la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, ONU a elaborat o strategie cuprinzătoare care vizează atingerea obiectivelor privind drepturile omului stabilite în Cartă. Baza acestei strategii este un set de norme și standarde internaționale care acoperă în prezent fiecare domeniu al activității umane.
Pe această bază legislativă puternică, a fost creată o rețea vastă de mecanisme pentru drepturile omului pentru a promova dezvoltarea și monitorizarea în continuare a standardelor internaționale, respectarea acestor standarde și investigarea încălcărilor drepturilor omului. Această strategie este susținută de o gamă largă de activități de informare publică și de un program de cooperare tehnică, al cărui scop este de a oferi asistență practică statelor în eforturile lor de a promova și proteja drepturile omului.
Astfel de structuri și activități permit Organizației Națiunilor Unite să joace un rol de conducere și rol de conducere în lupta pentru drepturile omului și libertățile fundamentale.
Statele membre ale ONU sunt responsabile pentru situația drepturilor omului prin următoarele trei canale.
Acceptarea obligațiilor. Prin ratificarea sau aderarea la principalele instrumente internaționale privind drepturile omului, toate țările se angajează să permită controlul internațional asupra drepturilor omului.
Cooperare. Cooperarea implică participarea statelor la proceduri internaționale stabilite, cum ar fi prezentarea în timp util a rapoartelor obligatorii organelor tratatelor; prezentarea informațiilor solicitate raportorilor speciali și misiunilor tematice; cooperarea cu observatorii electorali transmise de ONU; cooperarea cu Comitetul Internațional al Crucii Roșii privind vizitele în penitenciare.
Toate statele care au ratificat orice tratat de drepturile omului, obligate să prezinte ONU în timpul primelor 1-2 ani, un raport privind situația drepturilor, care este dedicat acestui acord, și să prezinte rapoarte periodice pentru perioada de urmărire.
Principalele tratate internaționale sunt:
- Pactul internațional privind drepturile civile și politice;
- Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială;
- Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor;
- Convenția împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane și degradante;
- Convenția privind drepturile copilului.
Statele care nu au ratificat tratatele sunt chemate să coopereze cu raportori speciali și alte instituții specializate, la cererea lor, oferindu-le posibilitatea de a vizita țara.
Răspuns. Pentru a deveni părți la acord, statul se angajează să colaboreze cu autoritatea responsabilă de punerea în aplicare a acestuia, ca răspuns la constatările făcute de acesta și observațiile finale, ascultând recomandările raportorilor țării și a mecanismelor tematice. Intrarea Națiunilor Unite, de exemplu, statele sunt de acord să coopereze cu ea în cadrul procedurilor sale speciale cu privire la drepturile omului.
1) mesajele trebuie să fie compatibile cu Carta ONU, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pacturile Internaționale pentru Drepturile Omului;
2) înainte de a face apel la ONU, trebuie să fie epuizate toate căile de atac naționale interne, prevăzute de legea acestui stat;
3) plângerile care țin de competența acestui organism, a unei agenții specializate sau a altei structuri ONU nu sunt acceptabile;
4) Plângerile împotriva persoanelor private și asociațiilor obștești nu sunt acceptabile. Plângerea trebuie îndreptată împotriva statului și a structurilor sale care admit drepturile și libertățile omului;
5) plângerea nu poate fi acceptată dacă se constată că problema este examinată în conformitate cu o altă procedură de investigație sau de decontare internațională;
6) mesajele bazate pe materiale ale mass-media nu sunt acceptabile;
7) mesajele anonime nu sunt acceptate;
De la crearea Comitetului ONU pentru Drepturile Omului din 1977, un cetățean din orice țară are dreptul de a atrage atenția HRC asupra problemei încălcării grave a drepturilor și libertăților civile și politice specifice.
Comunicările cetățenilor din Belarus, de exemplu, pot fi luate în considerare în cadrul Comitetului ONU pentru Drepturile Omului, în următoarele condiții:
1) mesajul provine de la o persoană aflată sub jurisdicția Belarusului;
3) numele statului parte la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, împotriva căruia este trimisă o comunicare;
5) să indice căile de atac interne epuizate;
6) indicați ce remedii interne nu au fost epuizate și de ce;
7) indică dacă această chestiune a fost prezentată spre revizuire în conformitate cu orice procedură internațională de investigare;
8) faptele presupusei încălcări sunt descrise în detaliu cu documente și dovezi fiabile;
Sistemul ONU. Originat ca un mecanism de gestionare a comunității mondiale și în forma sa modernă a evoluat mult timp.
La mijlocul secolului al XIX-lea. a venit primele organizații interguvernamentale internaționale, a căror apariție a fost din două motive care se exclud reciproc: în primul rând, formarea, ca urmare a revoluțiilor burghezo-democratice ale statelor suverane care luptă pentru independență națională, și, pe de altă parte, progresul revoluției științifice și tehnologice, rasa tinde să interdependență și interconectarea statelor. Inițial, obiectivul principal al cooperării interstatale în cadrul organizațiilor internaționale ar putea fi considerat control al proceselor de integrare.
Caracteristicile ONU: un caracter politic pronunțat, manifestat în orientarea către chestiuni de pace, securitate și cea mai largă competență posibilă în toate sferele cooperării interstatale.
Cele mai importante etape ale creării ONU:
-Conferința Dumbarton Oaks (1944), care a convenit asupra principiilor și parametrilor de bază ale mecanismului viitoarei organizații;
Adunarea Generală. Organul de reprezentare consultativă, în care sunt reprezentate toate statele membre ale ONU, este înzestrat cu o serie de funcții importante, în conformitate cu Carta ONU, în examinarea problemelor cardinale ale politicii mondiale: întărirea păcii internaționale; atenuarea tensiunilor internaționale; reducerea armamentelor și dezarmarea; crearea condițiilor pentru dezvoltarea relațiilor de prietenie și a cooperării între state în diverse domenii.
Competența generală a Adunării Generale este următoarea:
- să discute orice chestiuni prevăzute de Carta ONU sau legate de competențele și funcțiile oricărui organism al ONU;
- să consilieze statele membre ale Națiunilor Unite sau ale Consiliului de Securitate cu privire la orice chestiune;
- să ia în considerare principiile generale de cooperare în menținerea păcii și securității internaționale;
Consiliul de Securitate. Se compune din 15 membri: 5 membri ai Consiliului - permanent (Rusia, SUA, Marea Britanie, Franța, China), cei 10 membri rămași (din Carta terminologiei - „non-permanente“) sunt aleși în Consiliu, în conformitate cu procedura stabilită de Cartă (paragraful 2 al art .. 23).
Consiliul de Securitate poate adopta, în conformitate cu Carta ONU, două aspecte juridice: recomandări și decizii obligatorii. Principala formă a recomandărilor Consiliului de Securitate și a deciziilor cu caracter obligatoriu în cadrul activităților sale sunt rezoluțiile.
Conform Cartei ONU, Consiliul de Securitate trebuie să funcționeze în mod continuu și să desfășoare "acțiuni prompte și eficiente" în numele membrilor ONU. În acest scop, fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie întotdeauna să fie reprezentat la sediul ONU.
Numai statele pot fi părți la cazurile examinate de Curte. Instanța are de obicei sesiuni plenare, dar poate, de asemenea, în cazul în care părțile cer aceasta, pentru a forma grupuri mai mici, numite camere. Deciziile Curții sunt considerate obligatorii pentru părțile în litigiu. În caz de defectare a oricărei părți la un caz, obligațiile care îi revin Curții, Consiliul de Securitate, la cererea celeilalte părți „poate, în cazul în care consideră necesar, să emită recomandări sau decide să ia măsuri pentru a aduce soluții pentru performanță“ (pag. 2 din art 49 din Carta ONU).
Pe lângă sistemul judiciar, Curtea Internațională de Justiție exercită și jurisdicție consultativă.
Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
- promovează protecția și utilizarea eficientă a tuturor drepturilor omului;
- încurajează cooperarea internațională în domeniul protecției drepturilor omului;
- activează și coordonează activitatea de protejare a drepturilor omului în cadrul sistemului ONU;
- promovează dezvoltarea de noi forme de documente de reglementare și promovează ratificarea tratatelor pentru a aborda problemele din acest domeniu.
Înaltul Comisar este împuternicit să răspundă unei încălcări grave a drepturilor omului și să ia măsuri pentru a preveni astfel de încălcări.
Un statut juridic special în sistemul ONU au organizații internaționale neguvernamentale (OING) - asociația internațională a grupurilor naționale, sindicate și persoane fizice, stabilite în scopul promovării cooperării internaționale în domeniile politic, economic, științific, tehnologic, culturale și de altă natură ale activității umane. Acestea includ, de exemplu, Federația Mondială a Sindicatelor, Amnesty International, Comitetul Pugwash, etc.
Statutul juridic al organizațiilor internaționale neguvernamentale este stabilit în normele dreptului internațional și are propriile sale specificități:
- multe ONG-uri au acorduri privind disponibilitatea statutului consultativ în cadrul ONU și al agențiilor sale specializate;
- statutul INGO le oferă posibilitatea de a participa la comunicarea internațională care are loc în sistemul ONU;
- INGO nu are drept de vot, nu se pronunță în ședințele plenare ale organelor supreme ale organizațiilor internaționale etc .;
- INGO participă la lucrările tuturor organizațiilor și organismelor sistemului ONU pe picior de egalitate cu delegațiile oficiale ale statelor: propune proiecte de tratate și convenții, participă la discuțiile lor, monitorizează respectarea acestora după adoptare etc.
Individul (individual) din sistemul ONU are drepturi și obligații internaționale în trei aspecte: în calitate de funcționar; ca persoană care colaborează cu organizația; ca persoană care primește protecție de la organizație.
Personalitatea juridică și capacitatea juridică a individului au fost consolidate în diverse instrumente juridice internaționale: charte ale organizațiilor internaționale, decizii și rezoluții ale organelor supreme ale organizațiilor internaționale.
Modalități de a rezolva litigiul. documentele constitutive ale organizațiilor interguvernamentale ale sistemului ONU este fixat ca însuși principiul soluționării pașnice a diferendelor, precum și un mijloc de soluționare a litigiilor între state. În ceea ce privește conflictul interstatal al Organizației Națiunilor Unite are două funcții: aceasta ajută să conteste părțile să găsească o soluție pașnică și ia măsuri pentru a pune capăt conflictului militar.
În articolul 33 din Carta ONU, două grupuri de mijloace pașnice pentru soluționarea litigiilor internaționale sunt identificate: prin eforturile părților în litigiu; cu participarea unui terț.
Către mijloace pașnice. în conformitate cu acest articol, includ: procedurile de negociere, mediere, judiciare și de arbitraj, alte mijloace de rezolvare a diferențelor, adoptate în practica internațională.
Odată cu participarea la procesele de negociere, organizațiile internaționale ale sistemului ONU au un rol activ în investigarea situațiilor contestate.
Procedura pentru investigație se desfășoară mai des în două forme:
b) investigarea circumstanțelor litigiului cu ajutorul unui organism special creat de organizație, al unei comisii internaționale de anchetă, al unei comisii internaționale de constatare a faptelor, al unei comisii internaționale de anchetă etc.
Medierea este o metodă de rezolvare a disputelor internaționale, în care un terț intervine în litigiu, pentru a încerca pe părțile aflate în dispută.
Reconcilierea ca mijloc de soluționare a litigiilor internaționale prevede trimiterea litigiului comisiei de conciliere. Această procedură combină atât un element de investigație, cât și un element de mediere.
Metodele de soluționare a dezacordurilor interstatale includ transferul unei litigii către un organism politic sau ne-judiciar al unei organizații internaționale. Statele pot fi de acord că decizia acestui organism va fi obligatorie sau recomandatoare.
Refuzul soluționarea pașnică a diferendelor internaționale pot fi considerate ca fiind infracțiuni internaționale grave care implică responsabilitatea internațională, concretizată în aplicarea sancțiunilor juridice internaționale, în conformitate cu care se înțelege toate măsurile de securitate ale dreptului internațional, este fixat în dreptul internațional, care au un caracter obligatoriu și sunt utilizate în cazul infracțiuni împotriva statului.