Din când în când, în mod neașteptat, au apărut turme de păsări complet nefamiliare ale lui Zinka - ghiocei plini de farduri, colorați, rațe fără precedent. Au oprit la râu, în mlaștini; ziua va fi hrănită, odihnită, iar noaptea va zbura mai departe - în direcția în care soarele este la prânz. A zburat de la turmele de mlaștină de nord și de păsări de apă.
Odată ce Zinka sa întâlnit în tufișuri în mijlocul câmpului, o turmă homosexuală de același fel ca ea însăși, țâțe: belovchek, cu un piept galben și o cravată neagră lungă la coadă. Turma a zburat peste câmp de la linie până la pădure.
Zinka nu a avut timp să-i cunoască, ca din tufișuri, cu zgomot și țipăt, o mulțime mare de porumbei de câmp a zburat. Era un tunete scurt și teribil - și micuța târfă așezată lângă Zinka, fără să-i scârțâie, căzu pe pământ. Apoi, două pottere, răsturnate în aer peste capul lor, au lovit pământul mort. Zinka a fost atât de speriată înainte de a rămâne acolo unde stătea, nu moartă sau în viață.
Când a venit, n-avea nimeni în jurul ei, nici un păsăric, nici țâțe.
Un barbat barbat cu o arma a venit, a luat doi porumbei uciși și a strigat tare:
De la marginea pădurii îi răspunse cu o voce subțire, iar curând o fetiță se ridică la bărbatul bărbos. Zinka a recunoscut-o: cea care a speriat zmeura ursului. Acum avea o coș de ciuperci în mâini.
Trecând peste bush, a văzut pe terenul căzut din ramura siniichku, sa oprit, sa aplecat în jos, a luat-o în mână. Zinka stătea în tufiș, fără să se miște.
Fetița a spus ceva tatălui ei, tatăl ei ia dat un balon, iar Manyunya a stropit apă cu o sonerie. Sinichka și-a deschis ochii, brusc fluturată - și sa ascuns în bush lângă Zinka.
Manyunya a râs cu gânduri și sa aprins după tatăl plecat.
"Grăbește-te repede!" - Vrăjitoarea veche Zinka. "Spune-mi ce va veni o lună și voi zbura înapoi în pădure: am un tovarăș bolnav acolo".
Și îi spuse vrăjitului vechi cum un vânător cu barbă biciuie un bătut albastru din ramura de lângă el și fetița lui Manunya stropise apă și o revigora.
Prietenul ei era numit Zinziver. După impactul peletei, aripile și labele îi ascultau încă puțin. Se zbătea la marginea pădurii. Apoi Zinka la găsit un dublishko destul de mare și a început să-i tragă omizi de vierme acolo, ca într-o mică. Și nu era deloc mic: avea deja doi ani și, prin urmare, era un an întreg mai în vârstă decât Zinka.
Câteva zile mai târziu sa recuperat complet. Turma cu care a zburat a dispărut undeva și Zinsiver a rămas să trăiască cu Zinka. Au devenit foarte prietenoși.
Și toamna a venit deja în pădure. La început, când toate frunzele erau vopsite în culori vii, era foarte frumos. Apoi vântul a suflat. Au rupt frunze galbene, roșii, maronii din ramuri, le-au purtat prin aer și le-au aruncat la pământ.
În curând pădurea se dilua, ramurile erau expuse, iar solul de sub ele era acoperit cu frunze colorate.
Ajunse din nordul îndepărtat, din tundră, din ultimele turme de păsări vii.
Acum în fiecare zi erau noi oaspeți din pădurile din nord: începea deja iarna.
Dar fetița Manyunya Zinka și Zinsiver nu se mai întâlneau în pădure.
Sinichki îi plăcea să coboare la sol, să sară pe frunze - să caute melci pe ciuperci.
Odată ce au sărit astfel la o ciupercă mică care a crescut între rădăcinile unui ciob de mesteacăn alb.
Dintr-o dată, de cealaltă parte a ciucului, o bestie cenușie, albă, a sărit.
Zinka a început să alerge și Zinziver sa înfuriat și a strigat:
- Pin-Pin Cherry! Cine ești tu?
El a fost foarte curajos și a zburat de la inamic doar atunci când inamicul sa aruncat asupra lui.
- Pai! A spus fiara cenușie, sclipind și tremurând. "Cât de speriat de tine și de Zinka!" Nu poți ștampila pe frunze uscate, crocante! M-am gândit că Fox alerga sau Lup. Sunt un iepure, eu sunt un alb.
- Nu este adevărat! Zinka a strigat din copac. - Belyak vara este gri, iarna iarna, stiu. Și tu ești jumătate de culoare albă.
"Deci nu este nici vara nici iarna acum!" Și nu sunt nici gri, nici alb. - Și Hare scârțâia: - Aici stau la cânepă de mesteacăn, tremur, mi-e frică să mă mișc: nu mai există zăpadă, dar am urcușuri mici de lână albă. Pământul este negru. A alerga pe ea în timpul zilei - toată lumea mă va vedea acum. Și frunzele uscate se îngrămădesc teribil! La fel de liniștit ca fura, doar tunete de sub picioarele tale.
- Vedeți cât de laș este, zise Zinceiver lui Zinka. - Și l-ai speriat. El nu este dușmanul nostru.
Inamicul era foarte înfricoșător, pentru că era invizibil. În pădure, păsări mici, mari și șoareci, iar iepurii au început să dispară. Numai fiara râde, numai pasărea va cădea în spatele turmei - este încă noaptea, în timpul zilei, - uite, nu sunt chiar în viață.
Nimeni nu știa cine a fost acest tâlhar: un animal, o pasăre sau un om? Dar toată lumea se temea de el, iar toate animalele și păsările forestiere aveau doar o conversație despre el. Toată lumea aștepta prima zăpadă, pentru a identifica ucigașul pe urmele victimei victimei.
Prima zăpadă a căzut o seară. Și în dimineața zilei următoare, o pădure Zaichonka lipsea în pădure.
Am găsit piciorul. Imediat, pe zăpada deja topită, au fost urme de gheare mari, teribile. Ar putea fi ghearele unei ființe, ar putea fi ghearele și o pasăre de pradă mare. Și nimic altceva nu la lăsat ucigașul: nici stiloul, nici părul.
- Mă tem, spuse Zinka lui Zinsiver. - Oh, de ce mi-e teamă! Să zburăm din pădure, de la acest hoț groaznic invizibil.
Au zburat la râu. Erau sălbatice vechi goale, rakite, unde puteau găsi adăpost.
- Știi, zise Zinka, locul ăsta e deschis. Dacă vine și un hoț teribil, el nu se poate strecura în mod imperceptibil ca într-o pădure întunecată. Îl vom vedea de departe și ne vom ascunde.
Și s-au așezat în spatele râului.
Toamna a ajuns deja la râu. Scrumieri de salcie au zburat, ierburile s-au încălzit și au căzut. Zăpada a căzut și sa topit. Râul încă fugea, dar dimineața era gheață. Și cu fiecare îngheț creștea. Nu au existat burduși de țărm. Au rămas doar rațe. Au șchiopătat că vor rămâne aici pentru întreaga iarnă dacă râul nu va fi acoperit de gheață. Și zăpada a căzut și a căzut - și nu sa mai topit.
