Zinka a fost atât de speriată înainte de a rămâne acolo unde stătea, nu moartă sau în viață.
Când a venit, n-avea nimeni în jurul ei, nici un păsăric, nici țâțe.
Un barbat barbat cu o arma a venit, a luat doi broderii uciși și a strigat cu voce tare:
De la marginea pădurii îi răspunse cu o voce subțire, iar curând o fetiță se ridică la bărbatul bărbos. Zinka a recunoscut-o: cea care a speriat zmeura ursului. Acum avea o coș de ciuperci în mâini.
Trecând peste bush, ea a văzut pe terenul căzut din ramura siniichku, sa oprit, sa aplecat în jos, a luat-o în mână. Zinka stătea în tufiș, fără să se miște.
fetița a spus ceva tatălui ei, tatăl său ia dat un balon și Manyunya a stropit apă de la ea cu un afine. Sinichka și-a deschis ochii, brusc fluturată - și sa ascuns în bush lângă Zinka.
Manyunya a râs cu gânduri și sa aprins după tatăl plecat.
- Rapidă, rapidă! - Vrăjitoarea veche Zinka. "Spuneți-mi ce va veni o lună și voi zbura înapoi în pădure: am un tovarăș bolnav acolo".
Și îi spuse vrășăelului vechi cum vânătorul bărbos a bătut micul albastru așezat alături de ea, iar fată lui Manunya a stropit apă și a reînviat-o.
Prietenul ei era numit Zinziver. După impactul cu un pelet, aripile și labele încă nu-l ascultau. Se zbătea la marginea pădurii. Apoi Zinka la găsit un dublishko destul de mare și a început să-i tragă omizi de vierme acolo, ca într-o mică. Și nu era deloc mic: avea deja doi ani și, prin urmare, era un an întreg mai în vârstă decât Zinka.
Câteva zile mai târziu sa recuperat complet. Turma cu care a zburat a dispărut undeva și Zinsiver a rămas să trăiască cu Zinka. Au devenit foarte prietenoși.
Și toamna a venit deja în pădure. La început, când toate frunzele erau vopsite în culori vii, era foarte frumos. Apoi vântul a suflat. Au rupt frunze galbene, roșii, maronii din ramuri, le-au transportat prin aer și le-au aruncat la pământ.
În curând pădurea se dilua, ramurile erau expuse, iar solul de sub ele era acoperit cu frunze colorate. Ajunse din nordul îndepărtat, din tundră, din ultimele turme de păsări vii. Acum în fiecare zi erau noi oaspeți din pădurile din nord: începea deja iarna.
Dar fetița bună, Manyunya Zinka și Zinziver, nu mai erau întâlnite în pădure.
Sinichki îi plăcea să coboare la sol, să sară pe frunze - să caute melci pe ciuperci. Odată ce au sărit astfel la o ciupercă mică care a crescut între rădăcinile unui ciob de mesteacăn alb. Dintr-o dată, de cealaltă parte a ciucului, o bestie cenușie, albă, a sărit.
Zinka a început să alerge și Zinziver sa înfuriat și a strigat:
- Ping-Ping-cireșe! Cine ești tu?
El a fost foarte curajos și a zburat de la inamic doar atunci când inamicul sa aruncat asupra lui.
- Ugh! zise fiajul cenușiu gri, scânteind și tremurând. Cum m-ai speriat cu Zinka! Nu poți ștampila pe frunze uscate, crocante! M-am gândit că vulpea a alergat sau un lup. Sunt un iepure, eu sunt un alb.
- Nu este adevărat! Zinka a strigat din copac. - Belyak vara este gri, iarna iarna, stiu. Și tu ești jumătate de culoare albă.
- Deci, acum nu este nici vara, nici iarna. Nu sunt nici gri, nici alb. - Și iepurele bâlbâi: - Aici stau la miriștea de mesteacăn, mă tremură, mi-e teamă să mă mișc. Încă nu am zăpadă, dar am deja smocuri de lână albă. Pământul este negru. Fugiți de ea în timpul zilei - acum toată lumea mă va vedea. Și frunzele uscate se îngrămădesc teribil! La fel de liniștit ca fura, doar tunete de sub picioarele tale.
- Vedeți cât de laș este ", a spus Zinsiver lui Zinka. - Și tu ai scris-o. El nu este dușmanul nostru.
Inamicul era foarte înfricoșător, pentru că era invizibil. În pădure, păsări mici, mari și șoareci, iar iepurii au început să dispară. Doar crângurile de animale, numai pasărea va cădea în spatele turmei - este încă noaptea, în timpul zilei, - uite, într-adevăr nu trăiesc.
Nimeni nu știa cine a fost acest tâlhar. Este o fiară, o pasăre sau o ființă umană? Dar toată lumea se temea de el, iar toți vulturii și păsările din pădure aveau doar o conversație despre el. Toată lumea aștepta prima zăpadă, pentru a identifica ucigașul pe urmele victimei victimei.
Prima zăpadă a căzut o seară. Și în dimineața zilei următoare lipsea un copac în pădure.
Am găsit piciorul. Imediat, pe zăpada deja topită, au fost urme de gheare mari, teribile. Ar putea fi ghearele unei ființe, ar putea fi ghearele și o pasăre de pradă mare. Și nimic altceva nu la lăsat ucigașul: nici stiloul, nici părul.
- Mi-e teamă ", a spus Zinka lui Zinsiver. - Oh, de ce mi-e teamă! Să zburăm din pădure, de la acest hoț groaznic invizibil.
Au zburat la râu. Erau sălbatice vechi goale, rakite, unde puteau găsi adăpost.
- Știi, - a spus Zinka, - există un loc deschis. Dacă vine și un hoț teribil, el nu se poate furișa în mod imperceptibil ca într-o pădure întunecată. Îl vom vedea de departe și ne vom ascunde.
Și s-au așezat în spatele râului.
Toamna a ajuns deja la râu. Scrumieri de salcie au zburat, ierburile s-au încălzit și au căzut. Zăpada a căzut și sa topit. Râul încă fugea, dar dimineața era rece pe gheață. Și cu fiecare îngheț creștea. nu au existat burduși de țărm. Au rămas doar rațe. Au șchiopătat că vor rămâne aici pentru întreaga iarnă, dacă râul nu va fi acoperit de gheață. Și zăpada a căzut și a căzut - și nu sa mai topit.
Doar sânii au fost vindecați în liniște, brusc din nou de neliniște. noaptea, nimeni nu știa unde dispătea rața, dormind pe țărm, pe marginea pachetului.
- Este el ", a spus Zinka, tremurând. - E invizibil. El este peste tot: în pădure, pe câmp, și aici pe râu.
- Invisibilitatea nu se întâmplă ", a spus Zinsiver. - Îl voi urmări, așteptați!
Și timp de câteva zile se învârtea printre ramurile goale de pe vârfurile vechilor sălcii - rakituri: se uită din turnul inamicului misterios. Dar el nu a observat nimic suspicios.
Și brusc - în ultima zi a lunii - râul a devenit. Gheața a acoperit-o imediat și nu sa mai topit.
Ducii au zburat noaptea.
Apoi, Zinka a reușit în cele din urmă să-l convingă pe Zinsiver să părăsească râul: la urma urmei, acum dușmanul putea să le treacă cu ușurință pe gheață. Și totuși, Zinke a trebuit să meargă în oraș: să învețe de la vechea vrăbală, după cum se cheamă luna nouă.
Lupii cu ochi albastri au zburat în oraș.
Și nimeni, nici măcar vechea vrăbală, nu le-ar putea explica cine este acest hoț teribil invizibil, din care nu există mântuire, zi sau noapte, mare sau mică.
Bineînțeles, Zinka a acceptat cu plăcere să se stabilească în oraș și a convins-o pe Zinsiver. La început nu a fost de acord, a râs, a strigat:
- Ping-Ping-cireșe! Nu mi-e teamă de nimeni! Căutați invizibilul!
Dar Zinka ia spus:
- Nu este punctul, dar acest lucru: Anul Nou vine în curând. Soarele va începe să privească din nou, toată lumea se va bucura de el. Și nimeni nu va putea să cânte prima cântec de primăvară aici în oraș: vrăbii pot doar tweet, cârnați doar croak, și jackdaws - crock. Anul trecut am cântat primul cântec de primăvară la soare. Și acum trebuie să cânți.
Zinziver cum urlă:
- Ping-Ping-cireșe! Ai dreptate. Ce pot. Vocea mea este puternică, sonoră, - suficientă pentru întreaga țară. Stai aici!
Au început să caute o cameră. Dar sa dovedit a fi foarte dificilă.
În oraș nu este așa ca în pădure: aici și iarna sunt ocupate toate golurile, plasele, cuiburile, chiar și crăpăturile din afara ferestrelor și sub acoperișuri. În acel cuib de treabă din spatele ferestrei, unde sa întâlnit anul trecut pomul de Crăciun al lui Zinka, acum trăia o întreagă familie de vrăbii tinere.
Dar chiar și aici, Zinka a ajutat-o pe Old Sparrow. El ia spus:
- Zburați în casa aceea, acolo - cu un acoperiș roșu și o grădină. Acolo am văzut o fată care luase ceva la un jurnal cu ceva. Nu te pregătește - picioarele mici - pentru o casă frumoasă?