Iobăgia numite legi de stat complexe ale Rusiei, potrivit căruia țăranii au fost atașate la o anumită bucată de pământ și sunt complet dependente de latifundiarul, care duce adesea oamenii la privarea de libertate personală. A existat în România această iobăgiei în 1649.
În ajunul introducerii iobăgiei a fost așa-numitul sistem seniorial, care este de fapt conținutul său a fost opusul iobăgiei, ceea ce reprezintă o formă destul de rigidă a contractului de închiriere. În cursul acestui sistem fermierul a primit de la proprietar a pus pe unde a trebuit să lucreze până la recolta „acord“, și în cele din urmă a reveni partea culturii proprietarului terenului (o formă de chirie).
In timpul domniei lui Alexei Mihailovici în 1649 a fost publicat de codul sinodala, care este acum o nouă listă de legi românești. Este recunoscut Codul de dominație asupra fermierilor țărănești. Acești lucrători nu au dreptul să se mute la o altă gazdă sau să părăsească voit moștenirea lui de teren, și să refuze să cultive pământul, spre dreapta, de exemplu, pentru a lucra în oraș.
Ca urmare, agricultorul însuși a fost atașat la parcela de teren, și că a fost apariția numelor iobăgiei. În acest caz, în cazul în care terenul este trecut la un alt proprietar, împreună cu teritoriul și a trecut muncitorii. Cu toate acestea, esența principală a dreptului, precum și diferența de la sclavie era de datoria proprietarului castelului pentru a le oferi bunurile și terenurile de viață necesare.
În acest caz, proprietarul nu avea dreptul de a lua viața angajaților lor. Un exemplu al acestei situații ar putea să nu fie în necunoștință de soarta Saltychikha, care a fost executat pentru uciderea lui iobagi.
Deja în secolul al XVIII-lea, cetatea a fost crescută opresiune, astfel încât proprietarii au dreptul de a revinde angajații proprii în recruți și apoi le-a trimis la închisoare sau Siberia, în cazul în care iobăgia a fost practic absentă.
Iobăgia a fost abolită în 1861 sub Alexandru al II-lea.