„Arta și oamenii să prospere și să crească împreună, așa cred, Gans Saks!“
Putem vedea cât de mică, „comite“ om al timpului nostru, vom vedea goliciunea îndurerat sufletului său, iar acest lucru ar trebui să ne gândim la ceea ce amenință viitorul nostru, pentru a vedea ce învață din trecut, deschide cauzele care duc la distrugerea inevitabilă a personalității.
De-a lungul timpului, viața ia o natură din ce în ce dură și tulburătoare a luptei tuturor împotriva tuturor; Această ură de fierbere continuă trebuie să fi dezvoltat abilități de luptă „I“, forțat în mod constant pentru a reflecta presiunea de felul lor, și dacă personalitatea, în general, este capabil de creativitate, este lupta tuturor împotriva tuturor a da cele mai bune condiții pentru a „I“ pentru a arăta lumii puterea spiritul său, adâncimea plin de darul poetic. Cu toate acestea, creativitatea individuală în sine nu este creată până când nu prometeic, nici măcar William Tell și nici o imagine poetică, care ar putea fi comparat cu frumusețea și puterea unui antichitate Hercules.
Au fost multe Manfred, și fiecare dintre ele cu diferite cuvinte spun un singur lucru - misterul vieții personale, a unei persoane singurătate dureroasă pe teren, uneori, ridicându-se la durerea singuri pământul trist din univers, care suna foarte demn de milă, dar nu foarte strălucitoare. Manfred este degenerată din secolul al XIX-Prometeu, este un portret frumos scris al mic-burghez-individualistul că pentru totdeauna lipsit de capacitatea de a simți nimic altceva lumi, dar el însuși și de moarte în fața lui. Dacă, uneori, el vorbește despre suferința lumii, nu-și amintește un efort mondial de a distruge suferința, dacă își amintește acest lucru, este doar să spunem: suferința este invincibil. Invincible - pentru singurătatea dezolantă a sufletului este orb, ea nu vede o activitate colectivă spontană și gândul victoriei nu există pentru ea. Pentru „I“ rămâne o plăcere - să vorbească și să cânte despre boala lui, despre moarte lui, și, din moment ce Manfred, cântă un Requiem el însuși și ca el un oameni singuri, mici.
Poezia de ton dat numele de „poezie Weltschmerz“; având în vedere sensul său, constatăm că „lumea“ este atras aici ca un scut în spatele căruia nu ascunde amintindu-relație, umană gol „I“ - se ascunde, tremurând de frică de moarte, și destul de sincer plânge despre lipsa de sens a existenței individuale. Identificându-se cu vie marea personalitate mondială poarta un sentiment de pierdere a sensului ființei sale în toată lumea vorbește despre mândria singurătatea și oamenii obosit, ca un tantar, cerând atenția acestora asupra gemetele sufletului său mizerabil.
Aceasta poezie este uneori puternică, dar - ca un strigăt de disperare sinceră; acesta poate fi frumos, dar - la fel ca în ilustrație Flaubert lepra; este destul de natural ca o completare logică a creșterii a individului, care a ucis în piept o sursă de energie și creativitate - un sentiment de legătură organică cu oamenii.
Pe lângă acest proces agonie de mâini de fier individualismului de capital, în plus față de propria sa voință, din nou, oferă personal, stoarcere proletariatul într-o putere psihică coerentă. Treptat, cu viteza tot mai mare, această forță devine conștientă de sine ca singurul proiectat pentru creația liberă a vieții, ca un suflet colectiv mare a lumii.
Unii dintre ei, fiind mai inteligent și să înțeleagă marea importanță a viitorului, dorim să se alăture în rândurile socialiștilor parlamentarilor, profeților, comandanți, dar proletariatului trebuie să înțeleagă și își dă seama în mod inevitabil, că această orășeni disponibilitatea de a ține pasul cu el se ascunde sub el tot aceeași dorință negustorul la „auto-afirmare a personalității sale.“