Normele imperative de drept sunt dispoziții de forță juridică superioară. Datoria lor este extinsă direct la toți subiecții din toate sferele de cooperare. Normele imperative sunt baza întregului sistem stabilit.
Conceptul a fost folosit pentru prima dată în articolul 53 din Convenția de la Viena din 1969. Apoi a fost confirmată în convenția din 1986. Conform articolului cincizeci și trei, conținute în ambele documente, normele imperative sunt dispoziții care sunt recunoscute și acceptate în întreaga comunitate mondială, ca abateri nepermisibile. Schimbările în acestea se pot face numai cu ajutorul situației ulterioare din sistemul comun, care este de aceeași natură.
În convențiile menționate mai sus, se stabilește și specificitatea perioadei de timp pentru aplicarea dispozițiilor. În comparație cu altele, aceste norme de drept au efect retroactiv. Astfel, în conformitate cu articolul 64, în cazul apariției unei noi dispoziții, orice alt act care o contrazice, încetează acțiunea, devenind nul și neavenit.
Proiectele de articole care reflectă responsabilitatea statelor au un regim special care prevede responsabilitatea pentru încălcarea normelor imperative. În cazul nerespectării oricăror alte prevederi, în primul rând statul vătămat poate stabili tipul de răspundere și poate revendica statul care a încălcat legea. În cazul încălcării obligațiilor prevăzute de norma imperativă, toate țările trebuie să coopereze. Acest lucru este necesar pentru a preveni nerespectarea prevederilor stabilite. În acest caz, dreptul părții vătămate de a lua sancțiuni (contramăsuri) împotriva infractorului nu ar trebui să vizeze obligațiile care rezultă din normele imperative.
