În perioada postbelică, neoinstituționalismul a atins a doua etapă a dezvoltării, când critica liberală a scăzut. Suporterii teoriei au susținut afirmația că capitalismul este cea mai nouă etapă a dezvoltării societății și și-a pierdut esența exploatării. În opinia lor, statul ar trebui să devină un organism supra-clasă capabil să asigure bunăstarea practic tuturor membrilor societății. Această idee a fost reflectată în scrierile reprezentanților și susținătorilor instituționalizării.
Principalii reprezentanți ai neoinstituționalismului și teoriile lor.
Adolf Berle a lansat cartea „Revoluția capitalistă a secolului XX“, care a jucat cu ideea de a proteja cele mai mari corporații, care a devenit un element revoluționar în dezvoltarea economică, deoarece acestea au posibilitatea de industrii cu drepturi depline de îmbunătățire tehnologică. Statul, în înțelegerea sa, trebuie să susțină interesele întregii societăți.
Teoriile moderne ale neoinstituționalismului și reprezentanții acestora.
În lumea modernă, dezvoltarea ideii și dezvoltarea instituționalizării a fost influențată în mod activ de revoluția științifică și tehnologică care se desfășoară. Instituționiștii contemporani contemporani consideră revoluția științifică și tehnologică ca o modalitate de a transforma și dezintegra capitalismul. Un accent deosebit în acest caz se face pe principiul determinismului tehnologic, adică introducerea realizărilor științifice și tehnice este motorul principal al progresului dezvoltării sociale. Pe această bază au apărut diferite teorii ale neoinstituționalismului.