Deja oamenii vechi au înregistrat în viața lor faptele despre apariția, prezența și dispariția lucrurilor individuale - fenomene. Aici sa evidențiat în special experiența ciclului de viață: nașterea - viața - moartea. Pe această bază s-au dezvoltat ideile obișnuite despre ființă și inexistență, ale căror semnificații sunt exprimate prin cuvinte-sinonime: ființă-existență-prezență-este; nonexistence - nonexistență - absență - nr.
Odată cu apariția filosofiei, gânditorii au luat în considerare imaginile de zi cu zi, dar le-au supus gândirii critice. Au apărut o serie de întrebări. "Putem vorbi despre existența lumii ca întreg?"; "Înțelesul nu are nimic de-a face cu universul?", Etc. În acest rând, a început problema relației dintre ființă și ființă.
PROBLEMA: Fiind singură sau dependentă de existență?
1. Ființa este independentă, pentru că esența este identică.
Această decizie este neobișnuită prin faptul că nu este de acord cu experiența obișnuită de viață în care existența este "legată" de un anumit fenomen. Aici ligamentul verbal "este" a devenit substantivul "fiind".
1.2. Ființa este o esență unică, veșnică, neschimbătoare și inteligibilă (învățătura lui Eleatic). După cum știți, Parmenides a fost primul mediu al filozofilor antice care a ridicat problema ființei. Decizia sa a fost redusă la identificarea ființei și a esenței. Dacă fenomenele percepute de simțuri sunt variabile și: multiple, atunci esența, cu semne opuse, coincide cu ființa. Parmenides a adus un omagiu filozofiei naturale, indicând sfericitatea existenței și prezența în ea a unui cuplu zi-noapte.
2. Ființa nu este independentă ca o proprietate a ființei. Această poziție este împărtășită de marea majoritate a școlilor, școlilor și gânditorilor. Aici, esența (esența și fenomenul) este recunoscută ca o bază independentă și obiectivă-reală. Fiind unul dintre semnele existenței. O astfel de dependență este exprimată prin mijloace lingvistice: "Există ceva (existența este subiectul) (fiind - predicatul)".
2.1. Lumea creată găsește existența de la Dumnezeu. În filosofia religioasă, Dumnezeu apare ca ființă autosuficientă, care este capabilă să "dea" ființa unei alte lumi. În crearea lucrurilor și a creaturii apar din nimic, și astfel dobândesc ființa. Prezentând "ce poate fi", ei doar gravitează la a fi. Primind de la Dumnezeu ființa sa, toate lucrurile create au o ființă care nu coincide cu esența (esența omului este sufletul, iar existența presupune corpul).
Ca ființă absolută, Dumnezeu a dat existență tuturor produselor create. Existența acestuia din urmă este relativă și parțială. Dar chiar și pentru această existență, Dumnezeu stă ca un garant, sprijinindu-l și păstrându-și voința bună (Descartes).
2.2. Materialul fiind doar sacramentul idealului eidos. Toate doctrinele idealismului obiectiv trasează o graniță ascuțită între lumea obiectiv-ideală și tărâmul lucrurilor materiale. Primul este estimat ca ceva mai înalt (esență), al doilea - ca fiind cel inferior (fenomen). În consecință, nivelurile de ființă se disting. Eidos-urile lui Platon ocupă cel mai înalt pas, pentru că ele sunt independente, ideale, universale, neschimbate și acționează ca prototipuri de lucruri. Ca eșantioane țintă ale perfecțiunii, eidos determină existența structurilor materiale comandate.
2.3. Obiectivul fiind inerent doar în materie. Materialismul consecvent recunoaște materia ca o singură entitate. Poate fi tratată diferit, dar este în mod necesar considerată sub forma existenței materiale. Potrivit Leucippus și Democritus, atomii sunt niște corpuri mici, indivizibile și veșnice. Ele pot exista în gol în izolare sau în combinație cu altele (lucruri, lumi). Nimic altceva (Dumnezeu, conștiința lumii) nu poate fi.
PROBLEMA: Cum se corelează ființa ființei și ființa fenomenelor?
În acest caz vorbim despre relația exclusivă "incluziunea - neincluderea" fenomenelor în lumea esenței.
1. Fiind de esență este transcendent (transcendentalism). Acest principiu stabilește o opoziție radicală: esența este într-o lume specială, în afara lumii, dar domeniul fenomenelor este astăzi.
1.1. Dumnezeu este transcendent, fenomenul creat al acestei lumi (teism). Orice formă de teism (creștin, islamic, etc.) recunoaște existența lui Dumnezeu dincolo de realitatea creată. Deși Dumnezeu ia dat ființă, el este absolut independent de ea. Creația este diferită de relația cauzală, care implică cel puțin o identitate parțială și care, în această situație, este imposibilă. Dacă Dumnezeu există întotdeauna cu necesitate și este o ființă completă, atunci trebuie să fie separat de prezența relativă, parțială, posibilă și accidentală. Ființa creată este ierarhică: deasupra lucrurilor materiale sunt ființe vii și peste ele om ca chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ierarhia sa este demonstrată de lumea divină, unde arhanghelii, îngerii și intelectualii (entitățile spirituale inferioare) sunt sub Dumnezeu.
Sistemul de munte al lui Tien Shan
Magnificul sistem montan al Tien Shan, situat în Asia, este foarte des vizitat de alpiniști și de turiști. Este împrăștiată pe teritoriul Kazahstanului, Chinei, Kârgâzstanului și Uzbekistanului. Tien Shan atrage călătorii din cele mai vechi timpuri extraordinare, fecioare.
Natura magnifică a Norvegiei
Norvegia este o țară nordică maiestuoasă, care se întinde de la nord la sud pentru mai mult de 1500 km. Natura este una dintre cele mai mari comori ale acestei țări, există totul pentru o vacanță minunată, în Norvegia puteți urca munți, puteți înota în curte.
Istoria voalului de nuntă
Există legende legate de originea voalului de nuntă. Există o opinie că voalul a apărut în Roma antică. Oamenii din acea vreme au crezut că, cu ajutorul voalurilor, spiritele malefice au ascuns trăsăturile feței miresei, le-au ascuns. Dacă te uiți la etimologia cuvântului, atunci.
Care este rolul contextului
După cum se poate observa din cele de mai sus, rolul principal al contextului pentru a clarifica sensul cuvântului în cauză constă în faptul că contextul nu arată, și determină valoarea pe care este pus în aplicare, se prevede că, în fiecare caz, înălțimea.
Cântece pentru PR
Utilizatori online: 19