Metodologia holistică ca abordare interdisciplinară este dezvoltată în teoria autopoiezei, formulată mai întâi de U. Maturana și F. Varela în anii '70.
Conceptul principal al teoriei autopoiezei este integritatea (sau holismul). Structura integrității complexe, statică sau dinamică, conform I.E. Moskalev, să creeze elemente reale sau relații reale ale acestei integrități, ca legături între componentele sale fizice. Structura unei anumite educații complexe constă în însăși metoda de producție a acesteia ca integritate. Cu alte cuvinte, structura sistemului este întruchiparea fizică a organizării sale. Deoarece U. Maturan și F. Varela subliniază faptul că organizarea sistemului nu depinde de proprietățile componentelor sale, această organizație poate fi implementată (încorporată) în diverse moduri, adică cu ajutorul diferitelor componente. Maturana și Varela consideră autopoieza un model de organizare comun tuturor sistemelor vii, indiferent de natura acestor componente. În același timp, sistemul autopoietic este definit ca o rețea de procese de producție a componentelor care creează rețeaua în sine, rezultatul căruia este organizația (autopoietică) sau modelul ca fiind invariant. Maturana și Varela au evidențiat capacitatea de autoproducție și de dezvoltare durabilă în habitat ca fiind cele mai caracteristice proprietăți ale sistemelor vii. În conformitate cu aceasta, au dezvoltat principiul închiderii operaționale ca unul din principiile principale ale autopoiezei. Izolarea operațională nu implică închiderea, deoarece vorbim despre autonomia unui tip special, care permite atât interacțiunea sistemului cu lumea exterioară (metabolismul), cât și dezvoltarea autonomă continuă. În ciuda faptului că organismele vii sunt în permanență în contact cu mediul, ele rămân relativ stabile în raport cu efectele lor. Ceea ce determină ca sistemul să rămână închis operațional, adică Menține ciclurile de bază neschimbate ale vieții și se reproduc.