Abordări privind stabilirea profitului:
1. În natură economică, profitul apare ca una dintre formele de bază ale valorii produsului excedentar și servește pentru satisfacerea nevoilor comune, iar mărimea acestuia este determinată de nivelul de dezvoltare al forțelor productive ale societății.
2. Ca indicator al remunerației, profitul acționează ca o formă de venit net, pe care antreprenorul îl primește după ce a vândut produsele sau a efectuat servicii minus costurile de producție.
3. Ca o evaluare a eficienței funcționării societății, profitul acționează ca un indicator generalizat care caracterizează eficiența finală a activității economice a întreprinderii și a industriei.
Se întreprinde o discuție intensă între diferite școli economice despre identificarea surselor de profit.
1. Sursa profitului este sfera circulației. Mercantiliștii au crezut că profitul este generat în sfera circulației în procesul de comerț exterior, atunci când mărfurile sunt vândute în străinătate la prețuri mai mari decât cele achiziționate.
2. Sursa profitului este sfera de producție. Economia politică burgheză clasică (A. Smith, D. Ricardo) a ajuns la concluzia că profitul este creat în sfera producției. A. Smith a scris că valoarea pe care muncitorii o adaugă la costul materialelor este împărțită "în două părți, dintre care unul își plătește salariul, iar celălalt își plătește profitul omului de afaceri".
3. K. Marx a considerat ca o sursă de profit valoarea excedentară generată de toate capitalurile avansate. Sursa valorii excedentului este doar munca forței de muncă angajate. K. Marx a arătat că valoarea puterii forței de muncă a mărfii este creată de forța de muncă necesară, valoarea excedentară a muncii excedentare. Costul forței de muncă ia forma unor salarii; Valoarea surplusului este forma profitului pe care capitalistul îl însușește.
Interpretările moderne au ajuns în literatura economică străină.
1. Profitul ca venit "necondiționat" din partea factorilor de producție sub formă de dobânzi, chirii, salarii. Această abordare este rezultatul dezvoltării teoriei celor trei factori de producție ai lui J.-B. Însămânțare (1767-1832).
2. Profit ca recompensă pentru activitatea antreprenorială, pentru introducerea de noi tehnologii, produse noi, noi surse de aprovizionare, noi forme de organizare industrială. I. Schumpeter (1883-1950))
3. Profit ca plată pentru incertitudine și risc de investiție. Economistul german I. Thünen (1783-1850) a definit antreprenorul ca venit profitul ramas din profitul brut al operațiunilor de afaceri, după achitarea dobânzii la capitalul investit, comision de administrare și prima de asigurare pentru calcularea riscurilor și a pierderilor.
4. Profitul ca venit monopol. În acest caz, profitul este definit ca parte a veniturilor generate de existența unui monopol.
1. Funcția de contabilitate sau de evaluare. Profitul este folosit ca cel mai important criteriu pentru eficiența întreprinderii, deoarece reflectă toate aspectele activității sale comerciale. Cu toate acestea, profitul nu este un indicator universal, deoarece valoarea sa depinde în mare măsură de factori care nu au legătură cu activitățile întreprinderii (cotele de impozitare, politica prețurilor, ratele dobânzilor pentru credit etc.).
2. Funcția de distribuție. Profitul este folosit ca unul dintre instrumentele de distribuire a venitului net între întreprindere și angajații săi; între sfera producției materiale și sfera neproductivă; între întreprindere și societate în ansamblul său (deducerea unei părți a profitului la bugetul de stat și local).
3. Funcția stimulatoare. Profitul este utilizat ca sursă și condiție de acumulare a resurselor financiare destinate extinderii producției și a re-echipamentelor sale tehnice; formarea de fonduri de stimulare a întreprinderilor.
Din punct de vedere cantitativ, profitul reprezintă diferența dintre venitul brut din vânzarea de bunuri și costurile brute de producție. Există profituri contabile și economice.
Profitul contabil este diferența dintre venitul brut al firmei și costurile externe (adică plățile pentru materii prime, materiale, echipamente achiziționate de la furnizori care nu fac parte din firmă).
Profitul economic este venitul total minus toate costurile externe și interne (acesta din urmă include profitul normal al întreprinzătorului). Profitul economic poate fi pozitiv, negativ (pierderea) și zero (veniturile brute ale unei firme sunt egale cu costurile acesteia). Ultima opțiune poate fi într-o economie statică (în care toți factorii principali - furnizarea resurselor, nivelul tehnic al producției, nevoile consumatorilor - sunt constante).
Profitul normal este o parte a venitului antreprenorial; plata minimă (venitul), care ar trebui să recompenseze abilitățile antreprenoriale, pentru a stimula întreprinzătorul să opereze într-o anumită sferă de producție.
Venitul fix este diferența dintre suma primită din vânzarea acțiunilor prin abonament deschis și plasată în întreprindere cu capital real. Este o sursă importantă de venit pentru firmă.