De mult timp sa întâmplat. Când proprietarii erau încă responsabili de oameni, de pământ și de bovine. Odată au existat doi cai -
Ne-am întâlnit și am devenit prieteni.
Ei s-ar converti, vorbeau despre viață, despre soartă, despre noroc.
Totul a fost bine, dar după ce au argumentat.
Calul calului mergea printre pajiști și mânca iarbă plină. Sa întâmplat ceva cu el și a râs cu voce tare. Calul țărănesc a auzit-o, a fugit și a început să prindă iarba.
"Nu îndrăzniți", spune domnul de cai. - Lunca nu este a voastră, mergeți la fermă și pascați acolo.
- Ce faci, frate? Suficient pentru noi doi aici.
-De ce sunt eu frate pentru tine? Uite - lana de pe mine este exact mătase, coarda este cretată, copitele sunt curate. Parul tău se transpira din sudoare, copite în noroi.
"Și adevărul, unde sunt eu", răspunde calului țărănești.
- Asta este. M-am hrănit cu căruța și tu într-un cărucior sau într-un plug și o grapă. Nici măcar nu poți alerga.
"De ce ar trebui să alerg?" Eu port sarcina, pământul - eu arat, eu hrănesc familia. Dar dacă este necesar, tu
- Oh, să nu fii ridicol, domnule domnul căilor. - Nu poate fi!
- De ce? Să măsuram cercul unui verst la doi și să concurăm.
A devenit alături. Calul calului și-a aruncat capul și a început imediat la un galop, iar rana țărănească a fugit. Stăpânul calului din prima rundă se îndrepta spre țărănci, spre a doua.
A trăit domnul calului pentru încă două tururi.
- Ar trebui să te odihnești, strigă el la calul țărănești.
- De ce? Încep să mă încălzesc. Și calul domnitor este deja insuportabil. A căzut la pământ, nu-și poate prinde respirația.
- Ești în afara puterii tale? Îi cere calului țărănești.
- Nu, mi-am lovit copita, nu mai pot fugi.
- Și sunt bine. Vedeți, până când săriți - nu spuneți gop!
- Ei bine, iartă-mă. Eu nu ar trebui să fiu foarte îngrozită.
De atunci, cât de mult au trăit, atât de mulți prieteni.