Din copilărie nu eram ca toți ceilalți. Deja la vârsta de 13 ani a apărut un sentiment de lipsă de sens a vieții. În timp ce alți copii se distrau, am simțit un detașament interior. Și până la vârsta majorității, am început să experimentez o adevărată suferință din lipsa de sens a vieții, de la niște scopuri și valori stupide pe care părinții mei mi-au impus.
Nu am înțeles ce se întâmplă cu mine și de ce nu mă pot bucura ca toți ceilalți? Am fost ciudat, colegii mei au simțit acest lucru și, de asemenea, s-au îndepărtat de la mine. Acum am 40 de ani și încă simt cea mai profundă suferință.
Nu pot spune nimănui despre ele, pentru că nimeni nu mă va înțelege. Da, eu însumi nu înțeleg de ce sufăr atât de mult. Toți oamenii ca oameni: să creeze familii, să nască copii, să facă o carieră, să câștige bani. Experimentând bucuria lucrurilor simple: prietenie, iubire, călătorie, realizări la locul de muncă, lucruri frumoase și mâncăruri delicioase.
Și eu fac toate astea. Dar, adânc, simt un fel de gol și lipsă de sensibilitate a vieții. Se pare că lumea este separată de mine. E ca și cum visez și visez, dar nu mă pot trezi. Ceva este în mod evident în neregulă cu mine, ceva nu este în regulă. În mine nu există fericire și bucurie. Eu nu traiesc, eu exist.
Poate că atunci când m-am creat a existat un fel de eșec în sistem. Simt ca am fost marcat cu un om care va experimenta intotdeauna lipsa de sens a vietii si nu o poate ajuta.
Suferindu-ne de lipsa de sens a vietii: cum sa scapam de ele?
Potrivit psihologiei sistem-vector, simțul lipsei de sens al vieții și cea mai mare suferință din această experiență 5% din oameni. Ele sunt deseori numite "căutători". Astfel de oameni se găsesc pe diferite ritualuri spirituale.
Ei sunt interesați de Castaneda, stări de conștiință modificată, iluminare, yoga, meditații, ezoterism și vise lucide. Ei merg la ashramurile indiene și în căutarea sensului de a urca pe viață Muntele Kailas. Ei caută înțeles toată viața lor și nu-i găsesc. Pentru că nu se uită acolo.