Unul dintre de la Moley din secolul al XVIII-lea a ajuns la rang de ministru. Saliile conacului de pe insula Saint-Louis au fost uriașe, iar panourile de lemn de pe pereți sunt pur și simplu magnifice. Cu lumanari toate camerele păreau și mai spațioase, camera de zi era chiar mai magnifică. Sclipirea lumanarilor era nemiloasa si nemiloasa. Necredincios - pentru că a arătat clar pe față atât mintea cât și absența lui. Iubitor, pentru că a îmbătrânit vârsta. Muzicienii s-au așezat pe o scenă mică din spatele livingului. Lucille și Charles stăteau lângă fereastră. La douăzeci de metri, Seine și-a aprins apele. Se părea că ea însăși strălucea. În seara asta era ceva ireal. Perfecțiunea întrupată: viziunea de la fereastră, mobilierul din sufragerie, muzică. Acum un an, toate astea ar fi plictisit-o. Sunetul unui sticlu căzut sau al tusei cuiva ar părea o distracție pentru ea. Dar astăzi a fost mulțumită de pacea, ordinea și frumusețea pe care de la Mallam le-a moștenit prin comerțul colonial.
- Iată concertul tău, șopti Charles.
Stăteau foarte aproape. Ia dat un pahar de scotch. În jumătatea întunericului îi distinge cămașa albă, tunsoarea elegantă, mâinile bine îngrijite, degetele lungi pistrui. Într-o lumină ciudată, el arăta atât de frumos, încrezător și, în același timp, seamănă cu un copil. Părea fericit. Johnny a observat că s-au adunat și i-au zâmbit. Lucille nu se întreba de ce a înșelat-o. Doamna vârstnică de pe scenă zâmbi ușor și se aplecă spre harpă. Tânărul fluieră îl privi întrebător. Era evident modul în care mărul lui Adam mergea sub gulerul cămășii. Scena este complet în spiritul lui Proust: seara la Verdurenov, debutul tânărului Morell. Swann era Charles. Dar în acest joc minunat nu a avut nici un rol pentru ea. La fel ca acum trei luni în cea care a fost jucată în biroul sumbru al "Revue". Ca niciodată, în niciun joc al lumii, nu există niciun rol pentru el. Ea nu este nici curtezană, nici intelectuală. Nu este nimeni. Primele note, zburat din corzi, au provocat lacrimile lui Lucy. Ea știa că melodia va deveni tot mai moale, cu totul înspăimântătoare. În ea, tema unui ceva tot mai ireparabil va fi intensificată, chiar dacă este dificil să se aplice acest grad comparativ acestui adjectiv. Există ceva crud în această muzică, ca și în cineva care a încercat să devină fericit și bun și a făcut pe alții să sufere și acum nu știe cine este sau ce. Violența creștea în vocea harpei. În grabă, Lucille își întinse mâna spre bărbatul apropiat - și alături de ea în acel moment Charles - și-i strânse mâna. Mâna lui, căldura vie, o proteja de moarte și de singurătate, de așteptarea insuportabilă a ceea ce flautul și harpa țeseră și se rupeau într-o dispută. Un tânăr timid și o femeie încoronată cu multe lauri în anii a devenit egală înaintea disprețului lui Mozart pentru timp. Charles îl apucă pe mâna lui Lucille. În pași, a luat un pahar de whisky dintr-o tavă cu mâna liberă și ia înmânat-o. În noaptea aceea a fost o mulțime de whisky și o mulțime de muzică, ambele fiind la fel de intoxicative. Palma îngustă a lui Charles părea că Lucy era din ce în ce mai fiabilă și mai caldă. Cine este el, femeia blondă care o face să meargă la cinema în ploaie, care vrea să lucreze, din cauza căreia aproape că a căzut sub cuțitul unui măcelar cu un foarfece? Cine este el, acest Antoine, pentru a apela putrezirea tuturor acestor oameni minunați, aceste canapele confortabile, muzica lui Mozart? Desigur, el nu a vorbit despre lumânări, canapes și Mozart. Dar el ia chemat pe aceștia, datorită cărora se bucură de toate astea. Cu acest și un alt lichid de aur, ars, este ușor să înghițiți ca apă. Era beat și mulțumită de tot ce era în jur. Se apucă de mâna lui Charles. Îl iubește pe Charles, îi iubește pe acest om tăcut, blând. Îl iubea mereu. Nu vrea să se despartă de el. Nu înțelegea de ce a zâmbit atât de triste când ia spus despre asta în mașină.
"Aș da totul pentru a vă crede". Dar, din păcate, ați băut prea mult. Nu mă iubești.
Și, desigur, a meritat, pentru a vedea părul blond de Antoine și împrăștiate pe perna, brațul său lung, culcat pe Lyusili ei, așezați-a dat seama imediat că Charles avea dreptate, ea nu-l iubesc. Și ea a regretat. Pentru prima dată în toate aceste luni.
Primul, dar nu ultimul. Îl iubea încă pe Antoine, dar nu mai iubea dragostea pentru el. În cele din urmă, și-a bucurat măsura și calmul - din cauza lipsei de bani - un mod de viață, o dezamăgire a monotoniei zilelor. Antoine a simțit-o și a încercat să rămână mai puțin acasă, aproape că a abandonat-o. Ora de așteptare a devenit cu adevărat goală pentru ea, pentru că acum nu se aștepta la un miracol, ci la aceeași rutină. Uneori Lucille sa întâlnit cu Charles, dar Antoine nu a spus nimic despre el. De ce gelozia agravează suferința care se așează fără rezerve în ochii ei de aur? Minute de proximitate acum mai mult ca un duel decât un act de dragoste. Ei s-au învățat de mult timp, au căutat noi căi necunoscute, prelungind fericirea. Acum, înțelepciunea lor sa transformat într-o tehnică fără suflet, servită în legătură cu toate astea. Nu din plictiseală, ci din frică. Toată lumea adormea, mângâiată de gemetele celuilalt. Și înainte ca aceste gemete, dimpotrivă, să le încânte.
- Chiar ai fost nefericit.
Ei au zâmbit unii pe alții - vinovați, frustrați, aproape într-un mod secular - și Lucille a plecat. Când ușa sa întors în spatele ei, el nu a putut să gemenească: "Lucille, Lucille ..." - și sa înfuriat de el însuși. Ea a mers la casa lui Charles, la singurătatea ei.
Au fost destinate să se vadă din nou. Doi ani mai târziu s-au întâlnit la Claire Santre. Lucille sa căsătorit în cele din urmă cu Charles. Antoine a devenit director al departamentului în editura sa. În această calitate, a fost invitat. Acum sa dus să lucreze cu capul. Avea obiceiul să-și atragă puțin elocvența. Lucille rămase tot atît de fermecătoare, privită fericită. Un tânăr englez, un anumit Soames, își făcea ochii. La masă, Lucille și Antoine erau aproape - fie accidental, fie prin planul insidios Claire. Ei au purtat o conversație politicoasă despre literatură.
- Spune-mi, ce înseamnă "shamada"? Întrebat tânărul englez la celălalt capăt al mesei.
"Dicționarul Littre dă o astfel de interpretare: un drumbeat, adică un semnal de predare", a explicat unul dintre cercetători.
"Cat de poetic este!" A cerut-o pe Claire Santre. - Să fie mai multe cuvinte în limba engleză, dragă Soames, dar, vedeți, în poezia palmei primatului în Franța.
Antoine și Lucille stăteau la un metru distanță, dar cuvântul "shamada" nu le amintea nimic și nu-i trezea din râs, ca în vremurile vechi.
notițe
Este vorba despre vechii franci, referindu-se la noul ca 100 la 1. - Notă. Ed.
Shamada este un drumbeat, adică un semnal de predare. Al doilea înțeles este o palpitate puternică. - Notă. per.