Principiile de bază ale dialecticii sunt: PRINCIPIUL DEZVOLTĂRII ȘI PRINCIPIUL COMUNICĂRII UNIVERSALE.
Dialectica consideră lumea în continuă schimbare și dezvoltare, în mișcare. În acest sens, suntem convinși atât de experiența de zi cu zi, cât și de realizările științei și de practica publică. Astfel, numeroasele corpuri ale universului sunt rezultatul dezvoltării îndelungate a diferitelor tipuri de materie. În procesul de evoluție a lumii materiale, a apărut un om.
Cum în dialectica materialistă este înțeles procesul de dezvoltare? Este văzută ca o mișcare de la inferior la mai mare, de la simplu la complex, ca o schimbare calitativă, un proces abrupt care presupune revoluții calitative fundamentale - revoluții. Mai mult, această mișcare nu are loc într-un cerc închis și nu într-o linie dreaptă, ci într-o spirală trasă liber de mână. Fiecare rotire a acestei spirale este mai adâncă, mai bogată, mai versatilă decât cea anterioară, se extinde în sus. Sursa de dezvoltare dialectică vede în contradicțiile interne inerente obiectelor și fenomenelor.
Principiul cel mai important al dialecticului este principiul comunicării universale. Lumea din jurul nostru constă nu numai în dezvoltarea formărilor materiale, ci și în obiecte, fenomene, procese interdependente. Știința modernă are numeroase date, care confirmă legătura reciprocă și condiționalitatea fenomenelor și obiectelor realității. Astfel, particulele elementare, care interacționează unul cu celălalt, formează atomi. Interrelația atomilor, dă molecule, molecule formează macrobide și așa mai departe la galaxii și metagalaxii.
Astfel, conexiunea universală și interdependența obiectelor și a fenomenelor constituie o trăsătură esențială a lumii materiale. Prin urmare, pentru a cunoaște subiectul, este necesar să studiem toate aspectele și conexiunile sale. Și întrucât obiectele și fenomenele lumii materiale sunt diverse, interrelațiile și interacțiunile lor sunt, de asemenea, diverse.
Principiile dialectice includ, de asemenea, principiul determinismului, adică condiționarea cauzală universală a fenomenelor, principiul obiectivității examinării, concretența adevărului,
Dezvoltarea progresivă și regresivă
Progresul și regresul sunt caracteristicile procesului de dezvoltare, care au o implicare de evaluare distinctă. Progresul este înțeles ca fiind tipul de direcție a dezvoltării, caracterizat printr-o tranziție de la cea mai mică la cea mai înaltă, de la mai puțin perfecționată la cea mai perfectă. Cu privire la progresul poate fi spus cu referire la sistemul ca un întreg, la elementele sale individuale, la structura și alți parametri ai obiectului în curs de dezvoltare. În consecință, regresia este înțeleasă ca fiind ceva contrar progresului. Divizarea proceselor în cele progresive și regresive este posibilă pe baza unei definiții a ceea ce este "mai mic și mai înalt", "tot mai puțin perfect" și având în vedere că progresul și regresia sunt legate de un anumit scop de dezvoltare.
Progresul este dezvoltarea pe calea apropierii unui obiect de starea sa ideală, iar regresia este o distanță de acesta. Astfel, medicii folosesc expresia "progres" sau "regres" al bolii pe baza faptului că există o strictă stabilire și descrisă în teoria evoluției bolii, incluzând toate fazele - de la începutul până la terminare. Când doctorul spune: "Boala progresează", înseamnă că se dezvoltă în mod natural în funcție de tabloul clinic. Și când spun despre regresul bolii, trebuie să se înțeleagă că boala se retrage și pacientul se recuperează.
Ideea de progres a trecut printr-o schimbare interesantă în epoca marilor descoperiri geografice, când a devenit clar că societățile, culturile, sistemele politice și economice umane nu constituie un singur întreg. Pentru a explica diversitatea existentă, istoricul francez Jacques Bousse din secolul al XVIII-lea a propus un concept al istoriei universale, în care a evocat 12 epoci, aranjate unul după altul, ca libertate individuală și moralitate a indivizilor.
În secolul al XIX-lea, ideea de progres a devenit un fel de "religie" a civilizației europene. A triumfat în știință, filosofie, sociologie și artă. Motivul pentru acest optimism a fost o îmbunătățire vizibilă a vieții în Europa pentru o perioadă scurtă de timp. În același timp, conceptul de progres devine un obiect de reflecție filosofică specială. Subliniază aspecte fundamentale ale progresului, cum ar fi:
* Ireversibilitatea timpului, care curge liniar și asigură continuitatea trecutului, prezentului și viitorului;
* Direcția de mișcare, în care nici o etapă nu se repetă, și fiecare etapă ulterioară este mai aproape de starea finală intenționată decât cea precedentă;
* Dezvoltarea cumulativă, care are loc fie revoluționară, fie evolutivă;
* Faze de diferențiere ale procesului de dezvoltare;
* Îmbunătățirea constantă a obiectului în curs de dezvoltare: fiecare pas ulterior este mai bun decât cel precedent.