1. Conceptul de "comunicare" și funcțiile sale.
Creșterea rapidă a numărului și complexității informațiilor produse de omenire - științifică, politică, estetică, emoțională - satisface percepută tot mai clar de oameni nevoia de cunoaștere, estimări și opinii cu privire la gama în continuă expansiune de probleme. Această nevoie este servită de mesaje primite în principal de la alte persoane care, care lucrează profesional în cadrul diferitelor organizații, creează, procesează, clasifică, stochează și diseminează informațiile care devin materiale de comunicare.
2) informații, al căror scop este schimbul de mesaje, adică recepția și transmiterea oricărei informații ca răspuns la o cerere, precum și schimbul de opinii, idei, decizii etc.
3) stimulent, al cărui scop este de a stimula activitatea partenerului de comunicare, direcționându-l spre realizarea anumitor acțiuni;
4) coordonarea, al cărei scop este orientarea reciprocă și coordonarea acțiunilor în organizarea activităților comune;
5) înțelegere, scopul căruia nu este numai percepția și înțelegerea adecvată a mesajului, ci și înțelegerea partenerilor (intențiile, atitudinile, experiențele, stările etc.);
6) emoțional, al cărui scop este stimularea în partener a experiențelor emoționale necesare ("schimbul de emoții"), precum și schimbarea cu ajutorul propriilor experiențe și state;
7) stabilirea relațiilor, al căror scop este recunoașterea și înregistrarea locului în sistemul de rol, statut, afacere, interpersonale și alte legături ale comunității în care individul trebuie să acționeze;
8) influență, al cărei scop este schimbarea stării, comportamentului, formațiuni semantice ale personalității, inclusiv intențiile, atitudinile, opiniile, deciziile, percepțiile, nevoile, acțiunile, activitățile etc.
Comunicarea are o importanță deosebită în dezvoltarea nu numai a unei persoane individuale, ci a întregii societăți. În procesul de comunicare se formează și se realizează atât relații personale, cât și sociale.
Studiul comunicării arată complexitatea, varietatea manifestărilor și funcțiilor acestui fenomen. Dată fiind complexitatea comunicării, este necesar să se desemneze oarecum structura acesteia.
Structura comunicării este înțeleasă ca un set de legături stabile între setul de elemente care asigură integritatea sa.
Comunicarea constă în trei componente: componentă de informație sau comunicare în alt mod, adică schimbul de informații; afectivitate; oportunitatea, adică activitatea este un proces managerial.
Având în vedere dinamica comunicării, se pot distinge următoarele componente (faze) ale acestui proces:
1) apariția nevoii de comunicare (este necesar să se informeze sau să se învețe informații, să se influențeze interlocutorul etc.) și să se înțeleagă obiectivele (ce anume vreau să realizez ca rezultat al comunicării);
2) intrarea subiectului în situația comunicativă;
3) orientarea în situația comunicării și personalitatea interlocutorului;
4) planificarea conținutului și mijloacelor de comunicare (o persoană își imaginează ceea ce va spune, alege mijloace specifice, fraze, decide cum să se comporte etc.);
5) extinderea subiectului - partenerul de interacțiune (ocupând o anumită poziție în relația cu partenerul de comunicare);
6) faza de informare reciprocă, interacțiune, schimb de vorbire sau acțiuni de contact;
7) percepția și evaluarea răspunsurilor respondentului, monitorizarea eficacității comunicării bazate pe feedback;
8) corectarea direcției, stilului, metodelor de comunicare;
9) faza conexiunii și ieșirea din contact.
Subiectul comunicării este persoana care este inițiatorul comunicării, precum și cel căruia i se propune această inițiativă.
3. Modalități de organizare a activităților de grup și de comunicare.
Comunicarea în grup este comunicarea, care identifică în mod clar elementele de activitate, aceasta este comunicarea în procesul de lucru, educație.
Formele de comunicare în grup sunt conferințe, întâlniri, întâlniri, expoziții, prezentări, recepții etc.
Comunicarea se manifestă prin interacțiunea subiecților.
O modalitate de organizare a activității de grup este managementul, adică relația dintre o persoană și o persoană ca subiect al unui obiect - șeful subordonatului, ofițerul soldatului, legiuitorul interpretului. În aceste cazuri, forma de relații este disciplina - principiul strictei reglementări a comparării ierarhice a managerului și a celui gestionat. Este clar că acesta din urmă este lipsit de libertatea de acțiune, că dreptul de a lua o decizie este dat entității gestionare și, prin urmare, relația dintre ele este asimetrică, monologică și nu dialogică.
O altă modalitate este diviziunea muncii. Aceasta este o distribuție stabilă și stabilă a funcțiilor între participanții la o cauză comună, care îi privează pe fiecare dintre ei de libertate, făcându-și comportamentul programat și, în mod ideal, mașini automate și, prin urmare, transmise, dispozitive informatice. Deci, în sfera producției materiale și în afacerile militare moderne, există o înlocuire treptată a omului cu o mașină automată capabilă să execute mai fiabil acele operații care pot fi algoritmizate, ceea ce exclude libertatea de alegere.